Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei. Si incerci sa mai porti acea batalie doar pentru a veni, EA, victoria atunci cand o astepti si ai nevoie de EA, victoria. Si cu toate ca esti obosit, gasesti in tine un ultim gand, o ultima farama de energie, pentru a te lupta...... Inevitabil, vei lasa capul in jos, si te vei recunoaste invins de un simplu cuvant atat de banal. "nu pot", fir-ar să fie !
Multe "nu pot"-uri, fiecare cu motivul lui, cu aripa lui frântă, cu gestul rămas la stadiul de intenţie, cu privirea oarbă, cu dinţii încleştaţi şi pumnii strânşi, cu rătăcirea...
Mai am prea putine tigari sa pot continua....
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu